Îmi amintesc cu durere acest subiect. Veniseră de la Paris, Bogdana Apostu, soţia marelui sculptor român, George Apostu, împreună cu fiica sa, Maria Aneta. Alături de această familie de artişti plastici, în atelierul lui Şerfi din Bucureşti, tatăl Bogdanei, mi-am petrecut adolescenţa. În cercul lor, în lumea lui George Apostu, am cunoscut poeţi, sculptori, scriitori. La bojdeuca lui George Apostu, de la Băneasa, din două odăi, înconjurată cu vie şi străjuită de un gutui, se aduna crema intelectualităţii bucureştene. Când Apostu a rămas la Paris i-a fost, fireşte, confiscată bojdeuca. Asta a făcut regimul comunist. Unica lui fiica şi-a revendicat, după Revoluţie, casa. Primar general era Traian Băsescu. A zis "Nu!". A zis "Nu!", aşa cum a zis "Nu!" oricărei restituiri de proprietate. A zis "Nu!" în stilul retrograd şi bolşevic, în care susţinea nerestituirile în Parlamentul României. A zis "Nu!" fiindcă aşa gândea şi aşa poate gândeşte şi azi fariseicul democrat. Familia sculptorului George Apostu, despre care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu scriau că este al doilea mare sculptor român şi universal, după Brâncuşi, a fost umilită, ţinută săptămâni în şir la uşa primarului general. După un scandal de presă, în urma incidentului de la uşa primarului (un bodyguard al lui Băsescu a lovit-o pe Bogdana), primarul a catadicsit să le fixeze o audienţă. Când? La orele patru dimineaţa. Aţi citit corect! Ce s-a întâmplat atunci? Băsescu, cu o liotă după el, venind probabil de la cârciumă, a sosit în Primărie. Le-a făcut semn să intre în biroul lui, după care, timp de cinci minute le-a călcat pur şi simplu în picioare. „Nu veţi primi nimic, urla cel identificat azi cu protectorul spiritului democratic, nu vă dau nimic! Trăiţi în Occidentul vostru şi vreţi să vă dau eu case?”. Asta a fost tot! Peste două ore, cele două femei se întorceau la Paris. „Nici în vremea lui Ceauşescu, mi s-a plâns soţia marelui sculptor, n-am fost umiliţi în acest hal”. Sunt intelectuali care susţin azi că Traian Băsescu iubeşte minţile sclipitoare, iubeşte creatorii de artă. Bieţi nefericiţi, biete victime! Băsescu nu se iubeşte decât pe sine. Franţa vroia să îi facă atelier şi muzeu lui George Apostu, aşa cum i-a făcut lui Brâncuşi. Am reuşit, în pofida opoziţiei lui Traian Băsescu, să-i aducem opera acasă, să restituim familiei, prin justiţie, bojdeuca sculptorului. Iată de ce am scris atunci despre Traian Băsescu. Nu am scris despre flotă, nu sunt anchetator, nu am date, ci am scris despre o întâmplare cu un mare artist român pe care am trăit-o aproape în direct. Iată de ce voi scrie în continuare despre Traian Băsescu, ori de câte ori va comite mârlănii. Articolul meu de atunci, de altfel, se chema „O mârlănie”. Suntem, spune cu dispreţ Traian Băsescu, 80-90 la sută dintre noi dependenţi de el. Se înşeală amarnic. El depinde de scrisul nostru. El depinde şi de cei care îl laudă şi de cei care îl critică şi-l arată aşa cum este. Traian Băsescu trebuie să înţeleagă că nu e doar o legendă, că nimeni, niciodată, n-a câştigat războiul cu presa! Nu pentru că presa ar fi cine ştie ce, ci pentru că ea reprezintă, la urma urmei, opinia publică. Opinia publică se va trezi până la urmă, chiar dacă Traian Băsescu, acum, o manevrează, o siluieşte, o calcă în picioare.
